Întâlnirea cu El. De atâta timp o aștept. De un an mi-o imaginez și știu că o să fie mai bine după. 14 kilometri pe bicicletă pentru a ajunge lângă El, pe plajă. A meritat. L-am simțit și El pe mine. Toată ziua s-a zbătut și s-a dat cu capul de toate stâncile. S-a potolit pe înserat. Ce era în mine pe dinăuntru, scotea El la suprafață. După 8 ore de zbateri, a istovit și s-a potolit. Și eu la fel. Pe înserat începusem să mă obișnuiesc cu mine, să mă accept și poate să mă înteleg. Să-mi fie bine cu mine. În sfârșit. Să nu mă sperie singurătatea. Și nici gândurile care mă bântuie. Am simțit că sunt liberă și așa vreau să rămân. Nu mai renunț la ea. Nu mai fac compromisuri. I-am spus tot ce mă apasă, toate neliniștile, temerile, întrebările. 8 ore s-a chinuit să mă dumirească, să mă liniștească, să mă învețe că mai întâi trebuie să-mi fie bine cu mine. Și apoi cu alții. L-am adulmecat, l-am admirat, l-am savurat, l-am pierdut din ochi, i-am vorbit.

Am mâncat un sandwich împreună cu un cocker. La terasa salvamarilor. Fac sandwich-uri și salvează oameni.

Spre asfințit, se liniștise. Și eu la fel. Aveam un zâmbet care nu se mai putea șterge cu nimic. Eram fericită. A fost unul din acele momente. Pe tot drumul spre casă, m-a însoțit, era în dreapta mea, mă acompania. De data asta calm, sfătos, liniștit. Mi-a transmis că o să fie bine. Știe El.

„Sindromul omului cu rucsac”, vorba lui Travka. Până acum a fost doar un vers. Frumos, suna bine. Abia acum am înțeles. Tot pe drumul de întoarcere, pedalând, cu El în dreapta. L-as recunoaște oricând. După miros. Cu rucsacul în spate. Acum știu cât de simplu e.